Joc de nostalgii.

Ne-am jucat. Simțeam acel dor complicat pentru un joc simplu.

Adolescența anilor ’80 avea înfățișarea echilibrată, modestă și naivă. Te trezeai odată cu timpul care se dilata lângă tine, avea răbdare cu planurile tale și se oprea pentru ca tu să te începi pe tine.

Ne-am jucat cu anii de liceu.

Ne cuprindea acea timiditate pătrunzătoare de fiecare dată când ne priveam cu zâmbet.

Școala avea rigiditatea ei necontestată, dar îți ridica bărbia, te verticaliza în societate și îți așeza în palmă dorința de a fi un om drept.

Îmi amintesc strictețea ideologică și încorsetarea retrogradă, dar dincolo de lipsa libertății conceptuale, exista acea libertate a firii, a camaraderiei necondiționate și a firescului de a trăi onorând natura, respectându-te pe tine.

Ne-am jucat de-a prietenia.

Era acea imaginație diurnă, care nu te stimula niciodată să te plictisești de oameni, de tine, de „împreună”.

Scriam bilețele ce se rupeau la colțurile orgolioase, și se umezeau în palmele trădătoare de emoții. Ne apreciam cu cerneală pe paginile unui caiet „Oracol”, alegeam carioca pentru a colora inimi și ne sofisticam „la joie de vivre” cu acea declarație finală „amitie pour toujours”.

Ne-am jucat de-a iubirea.

O citeam în roșu și negru, pe aripile vântului, cu mândrie și prejudecată, ca pe o ultimă noapte de dragoste adevărată. Ardeam de candoare, visam la o îmbrățișare și ne întâlneam cu un surâs.

Eram doi liceeni simpatici, sfioși în atingeri interzise, dar îndrăzneți în dorința de a atinge cu iubirea noastră fizica universului și poezia unui buchet de fiori.