Joc de nostalgii.

Ne-am jucat. Simțeam acel dor complicat pentru un joc simplu.

Adolescența anilor ’80 avea înfățișarea echilibrată, modestă și naivă. Te trezeai odată cu timpul care se dilata lângă tine, avea răbdare cu planurile tale și se oprea pentru ca tu să te începi pe tine.

Ne-am jucat cu anii de liceu.

Ne cuprindea acea timiditate pătrunzătoare de fiecare dată când ne priveam cu zâmbet.

Școala avea rigiditatea ei necontestată, dar îți ridica bărbia, te verticaliza în societate și îți așeza în palmă dorința de a fi un om drept.

Îmi amintesc strictețea ideologică și încorsetarea retrogradă, dar dincolo de lipsa libertății conceptuale, exista acea libertate a firii, a camaraderiei necondiționate și a firescului de a trăi onorând natura, respectându-te pe tine.

Ne-am jucat de-a prietenia.

Era acea imaginație diurnă, care nu te stimula niciodată să te plictisești de oameni, de tine, de „împreună”.

Scriam bilețele ce se rupeau la colțurile orgolioase, și se umezeau în palmele trădătoare de emoții. Ne apreciam cu cerneală pe paginile unui caiet „Oracol”, alegeam carioca pentru a colora inimi și ne sofisticam „la joie de vivre” cu acea declarație finală „amitie pour toujours”.

Ne-am jucat de-a iubirea.

O citeam în roșu și negru, pe aripile vântului, cu mândrie și prejudecată, ca pe o ultimă noapte de dragoste adevărată. Ardeam de candoare, visam la o îmbrățișare și ne întâlneam cu un surâs.

Eram doi liceeni simpatici, sfioși în atingeri interzise, dar îndrăzneți în dorința de a atinge cu iubirea noastră fizica universului și poezia unui buchet de fiori.

Pendularea unei demnități românești. Călătoriile mele spre acasă.

     România mea s-a transformat cu atâta curaj de-a lungul anilor. Relațiile pe care mi le-am construit cu țara mea au cunoscut inițial nonsens, nesiguranță, trădare și rușine, pentru ca mai târziu să se transpună în identitate, adevăr, afecțiune și demnitate. Am petrecut ani pur și simplu criticând și victimizându-mă în contextul mediului meu social românesc.

      Negativitatea și ignoranța mea m-au împins în scurt timp să-mi abandonez țara, fără să mai privesc înapoi. Aveam 23 de ani. Nu m-am oprit nicio secundă să realizez că soluțiile se bazează de fiecare dată pe dăruire, încredere, curaj și inițiativă. Cei mai mulți dintre noi avem nevoie să pierdem sau să părăsim un loc sau o persoană, pentru a deveni conștienți de semnificația reală și valoarea personală a ceea ce am lăsat în urma noastră. Dacă nu aș fi ales experiența celor 5 ani în Spania și celor 4 ani în SUA, încă mi-aș subestima și denigra țara. Aceste două istorii m-au învățat că acasă înseamnă acel loc unic unde inima noastră se reîntoarce de fiecare dată.

      Imediat ce mi-am obținut licența, mi-am pregătit bagajele și am plecat din România, pentru că mă obișnuisem să observ doar aspectele negative din jurul meu. Destinația mea a fost Spania, cu convingerea că, în sfârșit, speranțele mele de a trăi în respect, confort și siguranță, vor deveni realitate. În timp ce m-am îndrăgostit iremediabil de această țară pasională absolut minunată, am înțeles cum să fac diferențe între diversitatea peisajelor și cum să îmi problematizez propria aversiune față de identitatea mea românească. Pământul acela roșiatic de-a lungul Mării Mediterane și înălțimile sterpe ale Pirineilor au început dintr-odată să se așeze în contrast cu nuanțele maro ale pamântului românesc și cu bogăția picturală a Carpaților. Bulevardele animate și efervescente ale orașelor spaniole vibrau și mă stimulau cu vitalitatea lor, amintindu-mi de euforia sau agitația străzilor urbane de acasă. Cu toate că, la început, îmi negam nostalgia pentru România, în cele din urmă, am tras linia hotărâtoare și mi-am împachetat toate lucrurile. Bineînțeles, ceea ce percepeam atunci ca destinație finală, patria mea, în curând avea să devină ținutul redescoperirilor mele. Lecțiile mele erau abia la introducere.

     Îmi iubeam țara, îi savuram energia, aerul, apa, formele și glasul, dar încă nu eram suficient de pregătită pentru ea. România nu este o țară pentru oricine, ci este o țară pentru cineva. Aici se supraviețuiește în vină, frustrare și superficial, sau se trăiește cu conștiință, identitate, responsabilitate și iluminare. Un mix între cei doi poli nu îți poate aduce decât oscilare și confuzie. Aici nu te întorci ca într-o utopie, ca și cum acasă nu ți s-ar putea întâmpla nimic rău. România este un aur fierbinte ce îți poate tulbura privirea și în care te poți topi atunci când nu îți evaluezi propria temperatură. Eu încă nu eram cineva, eu nu știam să fiu de aur. Eram doar un om bun, dar bunătatea mea nu era proactivă, nu ilumina, nu dezvolta și nu remodela. După patru ani de provocări autohtone și contemplări ale umorului și furtunilor sociale românești, am decolat din nou spre o altă țară, de data aceasta schimbând și continentul. Mi-am propus ca SUA să mă reinventeze și să mă recreeze ca individ, conștiință și spirit.

      Călătoria deasupra Atlanticului căpătase simbolistica unor noi adâncimi și profunzimi de liniște și detașare. Părăsisem România cu inima strânsă cât un ghemotoc, înghesuită și sugrumată, precum inima unei iubite tradate și umilite într-o relație de dragoste. Încă îmi iubeam țara, dar sângerasem de la loviturile ei. În încăpățânarea și dezinformarea mea, America simboliza reprezentarea acelei relații în care întri ca un automobil de epocă la tuning. Visezi la un nou tu, la culori inedite, accesorii inovatoare, confort impecabil și motorizare silențioasă - sfidându-ți propria poveste, autenticitatea propriilor forme și drumurile aspirațiilor proprii. Spre surprinderea mea, însă, cei patru ani petrecuți pe teritoriul american mi-au adus doar noi dimensiuni de informație și viziuni de atașament. Experiența americană s-a întâmplat ca o succesiune continuă de lecții, cursuri și experimente. Am devenit o studentă extrem de silitoare a unui sistem ce nu înceta nicio clipă să-mi arate, prin contrast, trăsăturile mele latine, nonconformiste și nonmaterialiste. Practic, societatea americană mi-a oferit lecții de patriotism, disciplină, respect și inițiativă, pe care, simbolic, eu le-am transpus pe planșa percepției vis-à-vis de țara mea. Un exemplu ușor infantil, dar elocvent, ar fi faptul că, participând cu copiii mei la festivități școlare ce elogiau măreția culturii americane, eu nu o admiram pe aceea, ci o îmbrățișam cu gândul și inima pe a mea, pe a noastră. În ciuda imaginii stridente de marketing, cultura americană mi-a demonstrat intens că libertatea nu este liberă, iar eu mi-am dovedit mie însămi că libertatea mea parcurge distanțe conceptuale mult dincolo de confortul financiar și protecția politică. Libertatea mea înseamnă asimilarea spiritului românesc, aprofundarea demnității naționale și asumarea a ceea ce sunt, ceea ce visez să devin și ceea ce îmi doresc să dezvolt acasă în România.

    Atât Spania, cât și SUA au fost doar mijloace prin intermediul cărora mi-am schimbat paradigme esențiale pentru propria mea identitate, mi-am reconfigurat abordarea unor subiecte precum sărăcia, progresul, deznădejdea și unitatea din Romania. Am descoperit că demnitatea cere o frumoasă dimensiune naționalistă, în inima individului ce își dezvăluie istoria, literatura, cultura și maniera în care își stimează familia și străbunii. În cartea „Fii demn”, Dan Puric reușește să exprime în doar câteva cuvinte o mie de gânduri despre mama sa: „Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă.” Spiritul românesc conștientizat, studiat, aprofundat și însușit cu pace sufletească este un aur fierbinte ce îți luminează privirea și te modelează într-o operă de artă, expusă, nestrămutată, pertinentă și vie.

    
      Deseori mergem în excursii îndrăznețe, întâlnim oameni uimitor de diverși sau de asemănători, încercăm joburi și cursuri cât mai interesante și transformatoare, pentru ca, la un moment dat, să ne redescoperim pe noi înșine doar prin sinceritate - acea formă de onestitate personală de care societatea, în imperfecțiunea ei, ne îndepărtează sistematic. Deseori plecăm de acasă și călătorim spre locuri îndepărtate, în căutare de inspirație, doar pentru a realiza pe parcurs că ceea ce ne doream să găsim cu atâta intensitate, era în noi de la bun început. Abordarea spaniolă mi-a recreat curiozitatea cu un design nou de energie și entuziasm, iar informația americană a mers chiar mai departe, picurând în conștiința mea schimbări empatice ce țin de viziune, responsabilitate, ambiție și itinerariu mental. Friedrich Nietzsche spunea că avem nevoie de haos în sufletul nostru pentru a da naștere unei stele.
      Astăzi trăiesc din nou în Romania și mă respect pe mine, pentru că o respect pe ea. Nu îmi mai irosesc energia și timpul criticând birocrația, frauda, confuzia haotică și egocentrismul, ci fac tot ce îmi stă în putere să aduc un plus de incandescență și unitate. Astăzi mă îndoiesc cu putere că ne-am putea ajuta vreodată țara prin abandon, ignoranță sau sfidare. Harta mea este lumea întreagă, dar România este pământul meu, adierea mea și rafinamentul naturii mele.

                                                România - Ținutul de aur

Meditatie asupra vietii corporatiste

Libertatea. De la iluzie la realitate.

Finalul unei zile corporatiste.

Deschid ultima ușă specială pentru angajați ca și cum aș atinge linia de sosire într-o cursă de 9 ore. Deschid ochii către soarele pe care nu l-am mai întâlnit în maturitatea zilei de azi și schițez un sarcasm metaforic:

-          Da, sunt într-o cursă! Dar nu o cursă de oameni liberi, ci una în care oamenii liberi sunt descalificați.

Îmi număr pașii anemici până realizez că portarul mi-i numărase puternici și vitaminizați cu matematica lui specific masculină, cu unghi de 360 de grade. Semnez ieșirea, îi zâmbesc precum o lady corporatistă și pășesc dincolo de poarta încarceraților cu nume, dar anonimi. Opresc mișcarea străzii cu rațiunea unui GPS setat pe cel mai rapid drum spre acasă și mă direcționez cu pași mărunți către prima stație de tramvai.

Simt o altfel de adiere astăzi, ea e cea care îi susură timpului meu să stea în loc. Doar căldura mă mișcă, doar ea îmi incălzește gândurile criogenate de viforul sistemului depersonalizat.

Pentru prima oară îmi doresc să întârzie tramvaiul. Vreau timp lângă oamenii care așteaptă la fel ca mine. Vreau să-mi imaginez că o să dansez printre mașinile agitate și neștiutoare. Vreau să respir aerul imperfect, incert și ofensiv, să îmi atingă obrazul și eu să nu-l resping. Vreau să privesc așteptarea și chipurile acelor oameni care trăiesc doar în trecut sau doar în viitor. Schițez un zâmbet timid și realizez că și eu sunt încă un om care așteaptă.

Tramvaiul mă surprinde poposind deja, chiar în fața mea, indiferent și neobosit pe șinele unui itinerariu deloc surprinzător. Compostez biletul cu o conștiință automată și încerc să mă repoziționez geografic în relieful de caniculă al interiorului aglomerat. Descopăr un loc liber și.. mă amuz pronunțând în gând ideea de a fi liber.

Este libertatea o realitate doar atunci când este fizică și practică? Un scaun liber, un job disponibil, perspectiva unui concediu.. Libertatea cognitivă sau cea emoțională sunt și ele o realitate, dar una pe care o trăim doar ca pe o iluzie. Am crezut că având un job în management voi avea libertatea să gândesc. Greșit. Am crezut că trăind într-o societate democratică voi avea libertatea să simt. Greșit. Am crezut că trăind într-o familie voi avea libertatea să trăiesc. Greșit.

Deodată devin conștientă de privirea mea dincolo de geam, de blocuri și chiar de orașul în care exist. Decid să nu cobor acasă, merg până la final de linie și mai compostez un bilet. Vreau o după amiază de hoinară, o seară de copilă și o noapte de femeie. Să cercetez, să râd și să iubesc.

Îmi aleg ca primă destinație treptele Universității, cu o deschidere ca de lojă deasupra spectacolului urban. Zumzet aritmic de mașini conduse și pietoni ce au uitat să se conducă. De ce îi lăsăm timpului loc să treacă neobservat și nu îi permitem spațiu să ne expună miracolul fiecărei clipe? De ce pășim grăbiți, îngrijorați în interior și inexpresivi în exterior? În noi conversațiile abundă în NU, iar în afara noastră conversațiile nu mai există. De ce ne simțim liberi să fim doar triști?

Singurele chipuri pe care le întrevăd schițând căte un zâmbet natural și ștrengar sunt ale unor adolescenți de 13-14 ani, semn că încă mai au ceva din libertatea infantilă, autentică, neprogramată.. atunci când se regăsesc în grupul lor. Ajunși acasă, însă, se ascund în pași de șoaptă în dormitor, din teama de a nu traversa nefericirea dezlănțuită sau aplatizată a părinților.

Îmi stopez imediat gândul pentru că îmi propun pentru el o altă direcție. Arunc pantofii cu toc pe treptele inferioare, escaladez marginea scărilor, ridic fusta și îmi modelez corpul într-o poziție de yoga spontană. În mai puțin de un minut reușesc să nu mai am niciun gând. În acel tumult și acel cumul de zgomot, în mine doar liniștea mai poate căpăta un sens.

Închid ochii și știu că acum și aici sunt eu, iar în mine se întâmplă tot universul meu. Amețesc câteva secunde și aproape deschid ochii să abandonez. Dar nu o fac..  mai stau, mai rămân. Îmi ascult și observ în mintea mea un carusel de viteză pierdut de sub control, milioane de rotiri pe secundă și un infinit de sensuri de mers. Clipa se întinde, extinde, creează și deformează în nuanțe intense de maro. Fără niciun efort, apoi viteza devine mai mică și mai mică.. atât de mică încât tot circul mi-a lăsat în urma lui doar praf. Apoi pace. Precum o pagină nouă complet nescrisă. Imaculată. Aici sunt eu. Acum am libertatea să compun și să mă recompun.

Pătrund fără inhibiții mai adânc în mine, ca într-o alunecare ce nu cunoaște gravitație sau incidența unui zbor. Sunt în armonie cu mine. Plutesc printre cercuri concentrice colorate, ușoare și ascult briza ușor umedă, în exoticul unei realități de vis.

În mine e un mic paradis pe care eu, cu câteva clipe înainte, mi-l imaginasem doar un haos înghețat. Adevărul meu nu este tristețea, ci fericirea. O văd în forme și culori luxuriante, o aud ca pe un susur delicat de apă. O simt ca pe o tresărire calmă, de o dulceață halucinogenă, o gândesc ca pe un arhitect personal și o rețin ca pe o amprentă celulară de iubire și lumină.

Deschid ochii încet și încerc să mă reincorporez conștientă în acest oraș, pe această scară universitară, cu o altă scară de valori. În clipa în care îți descoperi imensitatea forței interioare, viața ta îți aparține doar ție. Începând cu acest moment, viața mea nu mai e bunul societății, al corporațiilor, al familiei sau al prietenilor, pentru că este doar a mea. Acum sunt managerul propriei mele realități, acum am libertatea interioară să îmi accesez puterea și pacea în orice loc și orice situație, pentru a dezintegra urâtul, grotescul și a vindeca și conceptualiza întâmplările cu tot există în mine atât de frumos.

Secundele acestei revelații îmi dau fiori, îmi alterează percepțiile, mă copleșesc cu inteligența universului și mă propulsează cu candenscență chiar lângă Dumnezeul meu, libertatea de a fi bun, calitatea mea supremă.

-          Vlad, am avut o zi minunată! Mai stau puțin în oraș și ne vedem acasă pe la 9. Mă iubesc pentru că te iubesc..

Închid telefonul și admir grația unui tramvai..

„Vizualizează-ți viața așa cum îți dorești să fie ea. Mergi într-un loc liniștit, un mediu personal, timp de 15 minute în fiecare zi, unde poți închide ochii și îți poți imagina corpul, natura, relațiile și viața, în maniera care îți aduce bucurie. Ce s-a întâmplat deja nu are nicio legătură ce va fi, iar ceea ce alții experimentează nu are nicio legătură cu experiența ta… dar trebuie să găsești o cale de a te separa de trecut și de ceilalți, pentru a deveni ce îți dorești.” Esther și Jerry Hicks
„Bucură-te de viață, pentru că îți oferă șansa să iubești, șă lucrezi și să privești stelele, să fii recunoscător pentru lucrurile pe care le ai, să nu detești altceva în lume decât ipocrizia și minciuna, și să nu te temi decât de lașitate, să te lași guvernat doar de ceea ce apreciezi, nu de ceea ce îți displace, să nu îți invidiezi vecinii decât pentru bunătatea inimii și gentilețea manierelor, să te gândești foarte rar la dușmani, deseori la prieteni… și să petreci cât mai mult timp cu corpul și cu spiritualitatea ta. Acesta este micul ghid al călătoriei spre pace.” Henry Van Dyke