România mea s-a transformat cu atâta curaj de-a lungul anilor. Relațiile pe care mi le-am construit cu țara mea au cunoscut inițial nonsens, nesiguranță, trădare și rușine, pentru ca mai târziu să se transpună în identitate, adevăr, afecțiune și demnitate. Am petrecut ani pur și simplu criticând și victimizându-mă în contextul mediului meu social românesc.
Negativitatea și ignoranța mea m-au
împins în scurt timp să-mi abandonez țara, fără să mai privesc înapoi. Aveam 23
de ani. Nu m-am oprit nicio secundă să realizez că soluțiile
se bazează de fiecare dată pe dăruire, încredere, curaj și inițiativă. Cei
mai mulți dintre noi avem nevoie să pierdem sau să părăsim un loc sau o
persoană, pentru a deveni conștienți de semnificația reală și valoarea
personală a ceea ce am lăsat în urma noastră. Dacă nu aș fi ales
experiența celor 5 ani în Spania și celor 4 ani în SUA, încă mi-aș subestima și
denigra țara. Aceste două istorii m-au învățat că acasă înseamnă acel loc unic
unde inima noastră se reîntoarce de fiecare dată.
Imediat ce mi-am obținut licența,
mi-am pregătit bagajele și am plecat din România, pentru că mă obișnuisem să
observ doar aspectele negative din jurul meu. Destinația mea a fost Spania, cu
convingerea că, în sfârșit, speranțele mele de a trăi în respect, confort și
siguranță, vor deveni realitate. În timp ce m-am îndrăgostit iremediabil de
această țară pasională absolut minunată, am înțeles cum să fac diferențe între
diversitatea peisajelor și cum să îmi problematizez propria aversiune față de
identitatea mea românească. Pământul acela roșiatic de-a lungul Mării
Mediterane și înălțimile sterpe ale Pirineilor au început dintr-odată să se
așeze în contrast cu nuanțele maro ale pamântului românesc și cu bogăția
picturală a Carpaților. Bulevardele
animate și efervescente ale orașelor spaniole vibrau și mă stimulau cu vitalitatea lor, amintindu-mi de euforia sau agitația străzilor
urbane de acasă. Cu toate că, la început, îmi negam nostalgia pentru România, în cele din urmă, am tras linia hotărâtoare și mi-am
împachetat toate lucrurile. Bineînțeles, ceea ce percepeam atunci ca destinație
finală, patria mea, în curând avea să devină ținutul redescoperirilor mele.
Lecțiile mele erau abia la introducere.
Îmi iubeam țara, îi savuram energia,
aerul, apa, formele și glasul, dar încă nu eram suficient de pregătită pentru
ea. România nu este o țară pentru oricine, ci este o țară pentru cineva. Aici
se supraviețuiește în vină, frustrare și superficial, sau se trăiește cu
conștiință, identitate, responsabilitate și iluminare. Un mix între cei doi
poli nu îți poate aduce decât oscilare și confuzie. Aici nu te întorci ca
într-o utopie, ca și cum acasă nu ți s-ar putea întâmpla nimic rău. România este
un aur fierbinte ce îți poate tulbura privirea și în care te poți topi
atunci când nu îți evaluezi propria temperatură. Eu încă nu eram cineva, eu nu
știam să fiu de aur. Eram doar un om bun, dar bunătatea mea nu era proactivă,
nu ilumina, nu dezvolta și nu remodela. După patru ani de provocări autohtone
și contemplări ale umorului și furtunilor sociale românești, am decolat din nou
spre o altă țară, de data aceasta schimbând și continentul. Mi-am propus
ca SUA să mă reinventeze și să mă recreeze ca individ, conștiință și spirit.
Călătoria deasupra Atlanticului căpătase
simbolistica unor noi adâncimi și profunzimi de liniște și detașare. Părăsisem
România cu inima strânsă cât un ghemotoc, înghesuită și sugrumată, precum inima
unei iubite tradate și umilite într-o relație de dragoste. Încă îmi iubeam
țara, dar sângerasem de la loviturile ei. În încăpățânarea și dezinformarea
mea, America simboliza reprezentarea acelei relații în care întri ca un
automobil de epocă la tuning. Visezi la un nou tu, la culori inedite, accesorii
inovatoare, confort impecabil și motorizare silențioasă - sfidându-ți propria
poveste, autenticitatea propriilor forme și drumurile aspirațiilor proprii. Spre
surprinderea mea, însă, cei patru ani petrecuți pe teritoriul american mi-au adus
doar noi dimensiuni de informație și viziuni de atașament. Experiența americană
s-a întâmplat ca o succesiune continuă de lecții, cursuri și experimente. Am
devenit o studentă extrem de silitoare a unui sistem ce nu înceta nicio clipă
să-mi arate, prin contrast, trăsăturile mele latine, nonconformiste și
nonmaterialiste. Practic, societatea americană mi-a oferit lecții de patriotism, disciplină,
respect și inițiativă, pe care, simbolic, eu le-am transpus pe planșa
percepției vis-à-vis de țara mea. Un exemplu ușor infantil, dar elocvent, ar fi
faptul că, participând cu copiii mei la festivități școlare ce elogiau măreția
culturii americane, eu nu o admiram pe aceea, ci o îmbrățișam cu gândul și
inima pe a mea, pe a noastră. În ciuda imaginii stridente de marketing, cultura
americană mi-a demonstrat intens că libertatea nu este liberă, iar eu mi-am
dovedit mie însămi că libertatea mea parcurge distanțe conceptuale mult dincolo
de confortul financiar și protecția politică. Libertatea mea înseamnă asimilarea
spiritului românesc, aprofundarea demnității naționale și asumarea a ceea ce
sunt, ceea ce visez să devin și ceea ce îmi doresc să dezvolt acasă în România.
Atât Spania, cât și SUA au fost doar
mijloace prin intermediul cărora mi-am schimbat paradigme esențiale pentru
propria mea identitate, mi-am reconfigurat abordarea unor subiecte precum
sărăcia, progresul, deznădejdea și unitatea din Romania. Am descoperit că
demnitatea cere o frumoasă dimensiune naționalistă, în inima individului ce
își dezvăluie istoria, literatura, cultura și maniera în care își stimează
familia și străbunii. În cartea „Fii demn”, Dan Puric reușește să exprime în
doar câteva cuvinte o mie de gânduri despre mama sa: „Mama avea o forţă teribilă a unei feminităţi
absolute, dar pe partea cealaltă se-ntindea şi un ocean de naivitate, pe care
oricine l-ar fi străbătut liniştit cu o simplă bărcuţă.” Spiritul românesc
conștientizat, studiat, aprofundat și însușit cu pace sufletească este un aur
fierbinte ce îți luminează privirea și te modelează într-o operă de artă,
expusă, nestrămutată, pertinentă și vie.
Deseori mergem în excursii îndrăznețe, întâlnim oameni uimitor de diverși sau de asemănători, încercăm joburi și cursuri cât mai interesante și transformatoare, pentru ca, la un moment dat, să ne redescoperim pe noi înșine doar prin sinceritate - acea formă de onestitate personală de care societatea, în imperfecțiunea ei, ne îndepărtează sistematic. Deseori plecăm de acasă și călătorim spre locuri îndepărtate, în căutare de inspirație, doar pentru a realiza pe parcurs că ceea ce ne doream să găsim cu atâta intensitate, era în noi de la bun început. Abordarea spaniolă mi-a recreat curiozitatea cu un design nou de energie și entuziasm, iar informația americană a mers chiar mai departe, picurând în conștiința mea schimbări empatice ce țin de viziune, responsabilitate, ambiție și itinerariu mental. Friedrich Nietzsche spunea că avem nevoie de haos în sufletul nostru pentru a da naștere unei stele.
Astăzi trăiesc din nou în Romania și mă respect pe mine, pentru că o respect pe ea. Nu îmi mai irosesc energia și timpul criticând birocrația, frauda, confuzia haotică și egocentrismul, ci fac tot ce îmi stă în putere să aduc un plus de incandescență și unitate. Astăzi mă îndoiesc cu putere că ne-am putea ajuta vreodată țara prin abandon, ignoranță sau sfidare. Harta mea este lumea întreagă, dar România este pământul meu, adierea mea și rafinamentul naturii mele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu