Libertatea. De la iluzie la realitate.
Finalul unei zile
corporatiste.
Deschid ultima ușă specială
pentru angajați ca și cum aș atinge linia de sosire într-o cursă de 9 ore.
Deschid ochii către soarele pe care nu l-am mai întâlnit în maturitatea zilei
de azi și schițez un sarcasm metaforic:
-
Da,
sunt într-o cursă! Dar nu o cursă de oameni liberi, ci una în care oamenii
liberi sunt descalificați.
Îmi număr pașii
anemici până realizez că portarul mi-i numărase puternici și vitaminizați cu matematica
lui specific masculină, cu unghi de 360 de grade. Semnez ieșirea, îi zâmbesc
precum o lady corporatistă și pășesc dincolo de poarta încarceraților cu nume,
dar anonimi. Opresc mișcarea străzii cu rațiunea unui GPS setat pe cel mai
rapid drum spre acasă și mă direcționez cu pași mărunți către prima stație de
tramvai.
Simt o altfel de
adiere astăzi, ea e cea care îi susură timpului meu să stea în loc. Doar
căldura mă mișcă, doar ea îmi incălzește gândurile criogenate de viforul
sistemului depersonalizat.
Pentru prima oară
îmi doresc să întârzie tramvaiul. Vreau timp lângă oamenii care așteaptă la fel
ca mine. Vreau să-mi imaginez că o să dansez printre mașinile agitate și
neștiutoare. Vreau să respir aerul imperfect, incert și ofensiv, să îmi atingă
obrazul și eu să nu-l resping. Vreau să privesc așteptarea și chipurile acelor
oameni care trăiesc doar în trecut sau doar în viitor. Schițez un zâmbet timid
și realizez că și eu sunt încă un om care așteaptă.
Tramvaiul mă
surprinde poposind deja, chiar în fața mea, indiferent și neobosit pe șinele
unui itinerariu deloc surprinzător. Compostez biletul cu o conștiință automată
și încerc să mă repoziționez geografic în relieful de caniculă al interiorului
aglomerat. Descopăr un loc liber și.. mă amuz pronunțând în gând ideea de a fi
liber.
Este libertatea o
realitate doar atunci când este fizică și practică? Un scaun liber, un job
disponibil, perspectiva unui concediu.. Libertatea cognitivă sau cea emoțională
sunt și ele o realitate, dar una pe care o trăim doar ca pe o iluzie. Am crezut
că având un job în management voi avea libertatea să gândesc. Greșit. Am crezut
că trăind într-o societate democratică voi avea libertatea să simt. Greșit. Am
crezut că trăind într-o familie voi avea libertatea să trăiesc. Greșit.
Deodată devin
conștientă de privirea mea dincolo de geam, de blocuri și chiar de orașul în
care exist. Decid să nu cobor acasă, merg până la final de linie și mai compostez
un bilet. Vreau o după amiază de hoinară, o seară de copilă și o noapte de
femeie. Să cercetez, să râd și să iubesc.
Îmi aleg ca primă
destinație treptele Universității, cu o deschidere ca de lojă deasupra
spectacolului urban. Zumzet aritmic de mașini conduse și pietoni ce au uitat să
se conducă. De ce îi lăsăm timpului loc să treacă neobservat și nu îi permitem
spațiu să ne expună miracolul fiecărei clipe? De ce pășim grăbiți, îngrijorați
în interior și inexpresivi în exterior? În noi conversațiile abundă în NU, iar
în afara noastră conversațiile nu mai există. De ce ne simțim liberi să fim
doar triști?
Singurele chipuri
pe care le întrevăd schițând căte un zâmbet natural și ștrengar sunt ale unor
adolescenți de 13-14 ani, semn că încă mai au ceva din libertatea infantilă,
autentică, neprogramată.. atunci când se regăsesc în grupul lor. Ajunși acasă,
însă, se ascund în pași de șoaptă în dormitor, din teama de a nu traversa
nefericirea dezlănțuită sau aplatizată a părinților.
Îmi stopez imediat
gândul pentru că îmi propun pentru el o altă direcție. Arunc pantofii cu toc pe
treptele inferioare, escaladez marginea scărilor, ridic fusta și îmi modelez
corpul într-o poziție de yoga spontană. În mai puțin de un minut reușesc să nu
mai am niciun gând. În acel tumult și acel cumul de zgomot, în mine doar
liniștea mai poate căpăta un sens.
Închid ochii și
știu că acum și aici sunt eu, iar în mine se întâmplă tot universul meu.
Amețesc câteva secunde și aproape deschid ochii să abandonez. Dar nu o
fac.. mai stau, mai rămân. Îmi ascult și
observ în mintea mea un carusel de viteză pierdut de sub control, milioane de
rotiri pe secundă și un infinit de sensuri de mers. Clipa se întinde, extinde, creează
și deformează în nuanțe intense de maro. Fără niciun efort, apoi viteza devine
mai mică și mai mică.. atât de mică încât tot circul mi-a lăsat în urma lui
doar praf. Apoi pace. Precum o pagină nouă complet nescrisă. Imaculată. Aici
sunt eu. Acum am libertatea să compun și să mă recompun.
Pătrund fără
inhibiții mai adânc în mine, ca într-o alunecare ce nu cunoaște gravitație sau incidența
unui zbor. Sunt în armonie cu mine. Plutesc printre cercuri concentrice
colorate, ușoare și ascult briza ușor umedă, în exoticul unei realități de vis.
În mine e un mic
paradis pe care eu, cu câteva clipe înainte, mi-l imaginasem doar un haos
înghețat. Adevărul meu nu este tristețea, ci fericirea. O văd în forme și
culori luxuriante, o aud ca pe un susur delicat de apă. O simt ca pe o
tresărire calmă, de o dulceață halucinogenă, o gândesc ca pe un arhitect
personal și o rețin ca pe o amprentă celulară de iubire și lumină.
Deschid ochii încet
și încerc să mă reincorporez conștientă în acest oraș, pe această scară
universitară, cu o altă scară de valori. În clipa în care îți descoperi
imensitatea forței interioare, viața ta îți aparține doar ție. Începând cu
acest moment, viața mea nu mai e bunul societății, al corporațiilor, al
familiei sau al prietenilor, pentru că este doar a mea. Acum sunt managerul
propriei mele realități, acum am libertatea interioară să îmi accesez puterea
și pacea în orice loc și orice situație, pentru a dezintegra urâtul, grotescul
și a vindeca și conceptualiza întâmplările cu tot există în mine atât de
frumos.
Secundele acestei
revelații îmi dau fiori, îmi alterează percepțiile, mă copleșesc cu inteligența
universului și mă propulsează cu candenscență chiar lângă Dumnezeul meu, libertatea
de a fi bun, calitatea mea supremă.
-
Vlad,
am avut o zi minunată! Mai stau puțin în oraș și ne vedem acasă pe la 9. Mă
iubesc pentru că te iubesc..
Închid telefonul și admir grația unui tramvai..
„Bucură-te de viață, pentru că îți oferă șansa să iubești, șă lucrezi și să privești stelele, să fii recunoscător pentru lucrurile pe care le ai, să nu detești altceva în lume decât ipocrizia și minciuna, și să nu te temi decât de lașitate, să te lași guvernat doar de ceea ce apreciezi, nu de ceea ce îți displace, să nu îți invidiezi vecinii decât pentru bunătatea inimii și gentilețea manierelor, să te gândești foarte rar la dușmani, deseori la prieteni… și să petreci cât mai mult timp cu corpul și cu spiritualitatea ta. Acesta este micul ghid al călătoriei spre pace.” Henry Van Dyke
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu